Lumea emotiilor noastre, lac cu nuferi sau Loch Ness?

Editorial de Ada Cocoş

editorial-rac-iul-13

Foto de Antonio Picascia

Imaginea care mi-a venit in minte imediat ce m-am apucat de scris despre Rac a fost aceea a unui lac in care se reflecta Luna plina. La suprafata, apa este perfect linistita dar, in adancuri, lucrurile stau altfel.

E o alta lume care traieste doar daca lacul acela este alimentat in permanenta de ape proaspete, de mici izvoare de suprafata sau subterane. Bogatia si frumusetea acestui univers ascuns depind de ceea ce vine din exteriorul sau. Puterea lui nu consta doar in ceea ce are deja, in ceea ce a primit atunci cand s-a nascut, ci in ceea ce continua sa vina spre el in fiecare zi.

La fel se intampla si in cazul emotiilor noastre, in cazul lumii noastre interioare. Avem tendinta de foarte multe ori de a ne ascunde vulnerabilitatea sub o platosa tare. La fel cum Racul este o creatura moale in interior si tare la suprafata.

Doar ca aceasta platosa impiedica reimprospatarea atmosferei interne. Nu mai primim in sufletul nostru lumea, nu mai exista un schimb cu ea, devenim prizonieri ai trecutului, ai unor istorii care ar trebui sa reprezinte temelia pentru viitor si nu piatra de mormant, nu mai reusim sa intelegem cine suntem si cum ne raportam la mediul inconjurator. Carapacea nu mai permite lumii sa ajunga la noi si nici emotiile noastre nu-si mai gasesc expresia in afara. Raman sa ne macine, sa ne agite, ajung sa ne sfasie, asa cum Acteon a sfarsit ucis de propriii lui caini. [1] Aparentul sentiment de siguranta se transforma in teama si sufocare.

E adevarat, in lac pot ajunge si izvoare toxice, empatia si conectarea emotionala la tot ceea ce ne inconjoara ne face sa receptionam si sentimentele negative ale semenilor nostri, situatiile in care ajungem trezesc in noi si trairi mai greu de suportat.

Sa nu intelegem, totusi, de aici ca emotiile pe care noi le definim drept „negative” sunt interzise sau reprezinta o otrava in sine. Nu! Este chiar indicat sa ne traim suferinta si supararea, tristetea, melancolia, dorul, in loc sa le ingropam in noi insine. E bine sa le simtim si sa ne doara. Nu este bine insa sa ne complacem la nesfarsit in ele, sa le transformam in platosa sau sa ne hranim cu ele in fiecare zi pana facem „indigestie”.

Lacul nu exista doar in sine insusi, viata lui nu se limiteaza la multitudinea de vietati, de curenti, de alge, eventual epave, din strafunduri, ci „respira” si la suprafata. Ca un efect direct a ceea ce se petrece in adancuri, la suprafata pot creste nuferi sau, dimpotriva, matasea broastei. Ori, cine stie, poate brazdeaza din cand in cand oglinda apei iluzoriul monstru din „Loch Ness”. Desi, in cazul de fata, e mai bine sa spunem „monstrul” din Noi Insine.

Din fericire, in noi se gasesc toate semnele zodiacale, iar daca le dam sansa sa lucreze nu vom sfarsi otraviti, la fel cum lacul are plante care il curata de poluare.

Racul este o vietate care traieste si in apa si pe uscat, amintindu-ne de dualitatea materie-spirit. Dar, acest semn reprezinta si poarta de intrare a sufletului in materie.

“Racul este un peste devenit crustaceu. Omul s-a lasat antrenat de materie, in care s-a intarit, s-a intepenit, a impietrit, ajungand chiar sa regreseze” – spune Omraam Mikhael Aivanhov.  Asa ca, de aici, avem doua optiuni: fie redescoperim in noi Pestii si inotam inapoi spre lumea spirituala (Neptun este guvernatorul esoteric si ierarhic al Racului), fie ramanem prada instinctelor si emotiilor de necontrolat.

 Si daca tot am pomenit mai sus de Acteon, merita sa zabovesc putin si asupra lui Artemis, zeita greaca a Lunii. Ea este si zeita fecioara a vanatorii, infatisata intotdeauna intr-o tunica pana la genunchi, purtand in spate arcul si tolba cu sageti. Ea rataceste prin paduri sagetand animalele salbatice, insotita de cainii de vanatoare si de un cortegiu de nimfe. Sagetile sale nu sunt folosite doar la vanatoare, ci trimit boli sau necazuri femeilor pe care zeita vrea sa le pedepseasca. Dar, pe de altă parte, Artemis este si zeita nasterilor, pentru ca legenda spune ca si-a ajutat mama sa il aduca pe lume pe fratele ei geaman, pe Apollo.

Astfel, emotiile reduse la instinct (uciderea animalelor reprezinta aici natura noastra instinctuala) pot deveni cel mai mare dusman al nostru. Daca privim insa cealalta latura a Lunii, descoperim acolo nasterea, iubirea materna in care se contopesc de foarte multe ori sentimentele copilului si sentimentele mamei, descoperim ocrotirea si intelegem ca emotiile pot fi una dintre „puterile” noastre cele mai speciale.

Asadar, nu-mi ramane decat sa va invit sa va reimprospatati lacul interior! Pentru ca un lac otravit poate continua sa existe, tacut si inselator, sub lumina aceleiasi Luni pline. Dar ce se intampla celui care va incerca sa-si potoleasca setea din apele sale?

 


[1] Acteon a plecat la vanatoare impreuna cu prietenii sai, dar pentru ca ziua era torida, in scurt timp, au simtit nevoia sa se odihneasca la umbra. Acteon a pornit singur prin padure, in cautarea unui loc racoros, si a ajuns pe malul unui izvor, exact in locul in care Artemis se pregatea sa se imbaieze. Zeita s-a maniat teribil pentru ca un muritor a indraznit sa-i priveasca goliciunea si l-a transformat pe Acteon in cerb. Desi vanatorul a capatat infatisare de animal, mintea i-a ramas de om astfel ca intelegea perfect tot ceea ce i se intampla. Propriii sai ogari i-au luat urma si l-au sfasiat.