In cautare de comori

Editorial de Ada Cocoș

Cum Scorpionul ramane foarte activ in perioada urmatoare, vă invit să faceţi o călătorie la subsol, ca în cămara semi-întunecată şi răcoroasă a bunicii în care ne strecuram în copilărie după ceva bun. Prima impresie e mereu bizară, de parcă dintre rafturi ar putea ieşi vreun monstru şi nu un biet şoricel amator de brânză. Ştim că acolo sunt dulceţuri şi prăjituri, sticle de vin şi murături, nasturi vechi într-o cutie, mai jos, şi lucruri care n-au mai fost mişcate de ani de zile. Şi totuşi, undeva in sinea noastră, se trezesc toate spaimele copilariei şi ale maturităţii, iar în drumul nostru de la trepte până la comutatorul pentru lumină trecem prin stari diverse, complexe, care uneori ne aduc broboane de sudoare pe frunte si gheata pe spinare. Dacă cedăm în faţa panicii o rupem la fugă pe scări în sus şi rămânem fără dulceaţă. Exista chiar riscul sa ne impiedicam si sa ne accidentam. Dar dacă ne confruntăm teama, descoperim o adevărată comoară.

În limba greacă, Ploutos înseamnă bogăţie, cu trimitere directă la tot ceea ce se ascunde în adâncurile pământului, minereuri, pietre preţioase, petrol etc. Mai mult decât atât, potenţialul unei recolte bogate se găseşte în seminţele care se desfac mai întâi în solul fertil, apoi trimit la suprafaţă lujere timide. Acestea se tranformă apoi în plante care să ne asigure hrană, leac şi pentru trup şi pentru suflet. Frumuseţea unei flori se hrăneşte din descompunerea altor plante, dar şi din moartea altor fiinţe care împrăştie în ţinutul lui Pluton substanţe nutritive. Iată cum, din moarte se naşte viaţă şi viaţa merge spre moarte, într-un ciclu guvernat de legi simple, în care Venus şi Pluton devin parteneri şi inamici, extremele aceleiaşi energii. Înainte de a ierna, planta adultă este redusă la propriul potenţial, la sămânţa care cade în adâncuri, pentru a se dezbrăca de înveliş şi pentru a zămisli o nouă viaţă.

Iată, aşadar, că ţinuturile temute ale zeului morţii nu sunt exclusiv bântuite de distrugere şi monştri. Pentru că Pluton reprezintă în acelaşi timp transformarea. În Univers, nimic nu se pierde, totul se transformă. Iar această transformare presupune o moarte şi o înviere. Acest proces nu se poate desfăşura la lumina zilei, ci este nevoie de un adăpost misterios, întunecat şi umed, feminin, precum pântecul unei mame care îşi poartă pruncul. Astfel, Pluton devine, simbolic, stăpânul bogăţiilor din adâncurile noastre. Şi nu doar că este stăpân. Este paznicul lor. Interzice accesul celor care refuza transformarea interioară. Dar cum moartea şi taxele se găsesc asociate aceluiaşi tărâm (casa VIII) şi sunt sub oblăduirea aceluiaşi zeu, coborârea în adâncuri, transformarea şi erupţia spre suprafaţă ne costă/presupun un sacrificiu, o suferinţă, o condiţie. Sau, cel puţin, aşa percepem noi lucrurile pentru că transformarea presupune să abandonăm obiceiuri şi atitudini vechi, tipare pe care ni le-am însuşit karmic sau ereditar, care ne-au fost inoculate prin expunerea la modelul familial etc.

În mitologia sumeriană, zeiţa iubirii, frumuseţii şi războiului, Inanna (Venus), călătoreşte pe tărâmul morţii guvernat de sora ei Ereshkigal, o altă reprezentare a lui Pluton. Pentru a trece cele 7 porţi (casele de la VIII la II), Inanna trebuie să lase în faţa fiecăreia câte un obiect de îmbrăcăminte, câte o podoabă sau câte o putere. Simbolic, abandonează câte ceva ce consideră ea că o defineşte şi se înfăţişează goală, în faţa surorii sale. Aceasta o condamnă la moarte şi îi atârnă cadavrul de un stâlp. Zeiţa este salvată, în cele din urmă de două fiinţe create de Enki, dar nu poate rămâne în lumea celor vii decât dacă trimite pe altcineva în locul ei. Ca şi cum, acest tărâm al umbrelor şi spaimelor, al chinurilor şi suferinţei, nu poate trăi fără o parte din noi înşine. Astfel, pe axa Taur-Scorpion, cu ajutorul lui Venus şi al lui Pluton învăţăm despre adevăratele valori, învăţăm că „uneori, atunci când pierzi, câştigi” (replica din filmul What Dreams May Come) şi invers.

Cu toţii avem nevoie, ciclic, de întâlnirea cu noi înşine sau de revenirea la noi înşine pe care nu o putem împlini decât confruntându-ne cu propriile temeri, ataşamente şi condiţionări. Cu toţii cădem la fel de brusc ca Persefona, printr-o fisură ascunsă de flori şi de iarbă, într-un loc care la prima vedere pare străin, ostil, un loc al pierzaniei şi deznădejdii. Acest loc poate fi identificat în tema natală a fiecăruia dintre noi prin casa în care se găseşte sau pe care o stăpâneşte Pluton. Iar logic ar fi ca vindecarea şi înţelegerea să vină de la poziţia lui Venus.

Adevărata putere este să renunţăm la putere şi la tot ceea ce este „fabricat” de om, până ajungem din nou goi şi inocenţi în faţa şarpelui. Iar pentru aceasta avem nevoie de credinţă. Credinţa în ritmurile divine care ne duc spre adevărul din noi. Apoi putem din nou ieşi la lumină, ca Persefona, pentru a sărbători momentul de conştientizare, de eliberare şi de înviere.