Oase
Ne scriem în fiecare zi istoria personală și o purtăm în noi, nevăzută pentru ceilalți; credem că misterul e complet și complex. Și, totuși, sunt atât de multe căi de a accesa același adevăr, atât de multe simboluri care sunt și ghicitoarea și soluția. Dacă ne privim în oglindă, ne vedem forma, postura, expresia, zâmbetul sau lacrima. Ne potrivim adesea fața, umerii, machiajul, coafura pentru a putea păși în lume noi înșine și, de multe ori, alții. Și, totuși, undeva în noi, adevărul rămâne scris pentru cei care știu să-l descifreze.
Forma și structura oaselor noastre ne poate rescrie povestea oricând, cât suntem în viață și chiar și mult timp după ce plecăm din planul terestru. Un antropolog (criminalist) poate spune dacă am fost bărbați sau femei, copii, adolescenți sau adulți, balerine sau salahori, dacă am fost atleți sau sedentari, pianiști sau sudori dacă am fost răniți și când, dacă am fost victimele abuzurilor fizice repetate, dacă am murit de moarte bună sau prin agresiune.
Un singur dinte sau un os poate spune unui specialist cărei rase aparținem, dacă am avut o dietă sănătoasă sau nu, dacă și la ce instrument am cântat, în ce zone geografice am locuit și pentru cât timp. Oasele noastre se subțiază sau se îngroașă, se îndoaie, se strâmbă, sunt mai dense sau mai puțin dense în funcție de cum ne trăim viața.
Am putea spune că nimic nu-i scapă lui Saturn, totul rămâne înregistrat fidel în materia care ne susține trupul. Așa am putea oricând să ne rescriem istoria personală, așa reușim să rescriem istoria omenirii de la Australopithecus afarensis la Homo sapiens sapiens.
Cugetând la Saturn și la vremea care pare că se scurge pe lângă noi, am realizat că, probabil, în încercarea noastră de a scăpa de timp, am pierdut din vedere tocmai faptul că, sub anumite aspecte și la un anumit nivel, noi suntem timpul. Și poate că fiecărei demineralizări sau calcifieri, fiecărei leziuni osoase ce este în curs de vindecare sau nu îi corespund o serie de trăiri, emoții ce ne modelează spiritul scriind istoria sufletului nostru de-a lungul mileniilor de plecări și reveniri în corpul fizic (nodurile lunare și Luna). Pe acest schelet atât de fragil și totuși atât de puternic ne țesem an de an împlinirile și eșecurile, fericirile și dezamăgirile, asimilăm și pierdem, simțim până în măduva oaselor anumite experiențe.
Ceva îmi spune că nicicând nu suntem mai conștienți de trecerea timpului ca în momentul zero al fiecărui nou an, nicicând nu suntem mai dispuși să folosim timpul în favoarea nostră, să lăsăm ca “cele bune să se-adune, cele rele să se spele”, nicicând nu suntem mai prieteni cu Saturn decât atunci când îl privim în față și îl lăsăm să ne treacă pragul spre ceva nou, acceptând că există în fiecare dintre noi pentru totdeauna.
Redactor-șef
