Capricornul, scara noastră spre Cer

"Scara lui Iacob" (1806), William Blake
“Scara lui Iacob” (1806), William Blake

Enigmatic şi paradoxal, Capricornul aduce împreună simboluri puternice şi aparent opuse. Dar capra cu coadă de vietate marină reprezintă verticalizarea, ridicarea noastră din adâncurile nediferenţiate ale apelor primordiale, ridicarea din haosul iniţial  spre lumină şi înălţimea spiritului. Până la a avea însă acces la lumea spirituală este nevoie să traversăm materia, să lăsăm o amprentă puternică asupra acesteia, să lăsăm o urmă pentru posteritate, să ne descoperim şi să ne afirmăm autoritatea [1]. Astfel, pragul pe care îl păzeşte Saturn, guvernatorul Capricornului, nu mai reprezintă un obstacol, o barieră, ci o invitaţie la a explora lumea de dincolo fără a o părăsi definitiv pe cea fizică.

Din adâncuri spre înalt, Capricornul trasează simbolic, împreună cu semnul opus, Racul, sau casele X şi IV, axa lumii (axis mundi), columna universului, stâlpul sacru care ne permite comunicarea cu Cerul. Racul şi Capricornul sunt considerate porţile de intrare şi de ieşire din formă, sunt semne de trecere, de coborâre şi de ascensiune.

De la coborârea în formă, omul a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă să ajungă din nou în contact cu zeii, să ajungă la zei (nostalgia paradisului), să transceadă limitele spaţiului şi timpului, de unde o bogăţie de practici ascensionale, multe păstrate până în zilele noastre. Drumul parcurs de sufletul celor decedaţi poate fi parcurs şi de persoane cu calităţi excepţionale care reuşesc să ajungă în cer fiind încă în viaţă.

Mircea Eliade vorbeşte despre misterele lui Mithra, unde scara ceremonială avea şapte trepte, corespunzătoare celor şapte ceruri. „După Celsus, prima treaptă era de plumb şi corespundea <cerului> planetei Saturn, a doua de cositor (Venus), a treia de bronz (Jupiter), a patra de fier (Mercur), a cincea de „aliaj monetar” (Marte), a şasea de argint (luna), a şaptea de aur (soarele).”[2] În plus, candidatul era purificat cu ajutorul sângelui de ţap, ritual pe care îl întâlnim şi la buriaţi în ritualurile de iniţiere şamanică.

Saturn este cel care sălăşluieşte pe prag, e pragul însuşi aş spune. Un prag înseamnă acces spre două lumi diferite, în cazul de față, lumea spirituală/ a spiritelor și lumea materială. Ca să-l treacă, omul a recurs la ritualuri şi substanţe speciale. Macul, care e o plantă opiacee, salvia – cu rol de detoxifiere, dar folosită şi în ritualurile de alungare a spiritelor (deci de curăţare de diverse entităţi), cânepa sau canabisul, mandragora sunt puse sub oblăduirea lui Saturn. Mie îmi place să mă gândesc la ele ca la plante de trecere. Şi ar fi de notat faptul că macul şi mandragora se consideră a fi guvernate şi de Lună, întregind axa despre care vorbeam mai sus.

Dar nu pot fi folosite corect decât de către inițiați (după anumite reguli stricte, saturniene) pentru a putea avea acces la lumea cealaltă și pentru a comunica eficient cu lumea spiritelor. A comunica eficient înseamnă a extrage de acolo învățături, sfaturi, a căuta şi a aduce înapoi sufletul unui bolnav, a căuta şi a aduce un animal de putere etc. Așa cum fac din cele mai vechi timpuri șamanii. Altfel, reducem totul la a fuma marijuana și a ne pierde mințile, ceea ce mă duce cu gândul mai degrabă la un exces jupiterian, combinat cu unul neptunian. Iar aici nu e „vina” planetelor, ci a omului care coboară vibrația primită de la astre, ceea ce e o chestiune cu două tăișuri.

Şi dacă tot i-am pomenit pe şamani, e bine de ştiut că nu toţi folosesc substanţe halucinogene pentru a avea acces la lumea de dincolo, iar multe dintre ritualurile de iniţiere conţin elemente care mi-au adus aminte de Capricorn şi de Saturn. Probele iniţiatice la care sunt supuşi şamanii siberieni presupun o moarte simbolică de câteva zile, timp în care stau izolaţi de comunitate fără să mănânce sau să vorbească. În momentul în care revin la viaţă (de fapt sunt reînnoiţi şi nu reînviaţi) povestesc că în călătoria întreprinsă în lumea spiritelor au fost rupţi în bucăţi de oameni sau de spiritele strămoşilor, iar oasele le-au fost curăţate de carne. Apoi au primit carne nouă.

Reducerea la schelet se găseşte şi în relatările aspiranţilor eschimoşi care spun că în timpul transei iniţiatice sunt devoraţi de un urs polar până rămân doar oseminte. După Mircea Eliade, „osul simbolizează rădăcina finală a vieţii animale, forma din care apare carnea în mod continuu. Din os renasc animalele şi oamenii; ei se menţin câtva timp într-o existenţă carnală, apoi mor şi <viaţa> lor se reduce la esenţa concentrată în scheletul din care se vor naşte din nou.” [3].

La populaţiile uralo-altaice şamanul urcă spre cer escaladând axis mundi, stâlpul ritual, care consta într-un mesteacăn solid, curăţat de ramuri şi înfipt în centrul iurtei sau în vatră (la buriaţi). Vârful iese fie prin deschizătura pentru fum fie direct prin tavanul încăperii. Buriaţii numesc acest mesteacăn pe care se fac nouă crestături (simbolizând cele 9 ceruri) „paznicul uşii” pentru că îi deschide şamanului intrarea în Cer.

Iată de ce experienţele saturniene ne aduc de multe ori la limită. Doar aşa putem urca scara maturităţii, scara evoluţiei, parcurgem drumul spre individuare, un drum extrem de anevoios, presărat cu capcane, un drum care presupune întâlnirea cu spiritele strămoşilor, cu demonii şi îngerii copilăriei. Ceea ce propulsează Capricornul spre culmi este tocmai puterea de a-şi accepta şi gestiona coada de peşte, conştiinţa faptului că pentru a înţelege finalul trebuie să ne întoarcem mereu la începuturi, să ne alimentăm permanent din profunzimile oceanului interior.

Natura duală a Capricornului, reprezentarea sa jumătate animal terestru, jumătate animal marin, poate reprezenta dialogul permanent care ar trebui să existe între inconştient şi conştient astfel încât să putem deveni cu adevărat autorii de necontestat ai realităţii interioare şi exterioare.

Note:
[1] autoritate vine de la latinescul auctor, adică autor
[2] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p.120
[3] Naşteri mistice, p.178

ADA COCOȘ,
Redactor-șef

ada-cocos-autor