Astrologia si basmele nemuritoare – Leu

Basm Leu

Basm Leu

Pentru zodia Leului am ales un basm care nu este rodul intelepciunii populare, ci creatia unui scriitor celebru. “Printul fericit” de Oscar Wilde este o poveste atat de cunoscuta incat poate nici nu ar trebui s-o redam aici. Totusi, pentru cei care eventual n-o cunosc, vom insera textul ei aici.

“Sus, dominand orasul, pe un soclu inalt, se afla statuia Printului cel Fericit. Era placat din cap pana-n picioare cu foite subtiri de aur fin; drept ochi avea doua safire sclipitoare, iar un rubin mare, rosu, scanteia pe manerul spadei sale. Era, intr-adevar, foarte mult admirat.

– E la fel de frumos ca si cocosii de pe acoperisuri, care arata directia vantului, grai unul din edilii urbei, care dorea sa dobandeasca reputatia de om cu gusturi artistice. Doar ca nu e prea folositor, adauga el temandu-se ca nu cumva lumea sa-l socoteasca lipsit de simt practic, ceea ce nu era cazul.
– De ce nu poti sa fii ca Printul cel Fericit? il dojenea o mama cu bun-simt pe baietelul care plangea dupa luna de pe cer. Printul cel Fericit nici macar nu viseaza sa planga vreodata.
– Ma bucur ca exista cineva fericit pe lume, murmura un om dezamagit, uitandu-se lung la minunata statuie.
– Parca-i un inger! zisera copiii de la orfelinat, cand iesira din catedrala, in pelerine stacojii si cu sortulete imaculate.
– De unde stiti? interveni profesorul de matematica. Doar nu ati vazut nici unul vreodata.
– O, ba da, raspunsera copiii. In visele noastre! Profesorul de matematica se incrunta cu severitate, caci nu le ingaduia sa viseze…

Intr-o noapte, un Randunel zbura peste oras. Prietenii lui plecasera spre Egipt cu sase saptamani in urma; el insa ramasese fiindca se indragostise de o Trestie din cele mai frumoase. O intalnise la inceputul Primaverii, pe cand zbura in josul raului dupa un fluture mare, galben si fusese atat de mult impresionat de mijlocelul ei mladios, incat se oprise ca sa-i vorbeasca.

– Oare sa te iubesc? intreba Randunelul, caruia ii placea sa treaca direct, fara ocolisuri, la subiect, iar Trestia facuse o plecaciune adanca. Atunci Randunelul incepu sa zboare roata in jurul ei, de-abia atingand cu aripile apa care se unduia in cercuri argintii. In felul acesta ii facea curte Randunelul si continua tot asa vara intreaga.
– Ce sentiment ridicol! ciripisera celelalte Randunele. Ea nu are nici o letcaie, in schimb are o droaie de rubedenii! Si intr-adevar, lunca era plina de Trestii. Apoi, cand sosi toamna, toate randunelele disparura in zbor. Dupa plecarea lor, Randunelul se simti insingurat si incepu sa se plictiseasca de aleasa inimii sale.
– Nu e in stare sa sustina o conversatie si ma tem ca este o cocheta, pentru ca vesnic flirteaza cu vantul, zise el. Si chiar asa, de cate ori adia vantul, Trestia facea o reverenta din cele mai gratioase. Recunosc, continua el, ca e gospodina, dar eu ador calatoriile si, prin urmare, sotiei mele trebuie sa-i placa si ei drumetia. Vrei sa vii cu mine? o intreba el in cele din urma, dar Trestia clatina capul; era prea atasata de salasul ei.
– Ti-ai batut joc de mine, striga Randunelul. Am plecat spre Piramide! Adio! Si se avanta in zbor. Zbura ziua intreaga si cand se innopta ajunse la oras. „Oare unde as putea poposi? se intreba el. Nadajduiesc ca orasul a facut pregatirile cuvenite”. Chiar atunci zari statuia asezata pe soclul acela inalt si exclama: „O sa ma instalez acolo sus. E un locsor cat se poate de potrivit, cu aer proaspat din belsug”. Cobori deci si se opri drept intre talpile Printului cel Fericit. „Am un culcus de aur”, isi zise Randunelul, privind in jur si pregatindu-se sa se culce.

Dar tocmai cand isi vara capsorul sub aripa, o picatura mare de apa cazu pe el. „Ce curios!, exclama el. Pe cer nu-i nici urma de nor, stelele limpezi sclipesc si totusi ploua. Clima in Europa de Nord e de-a dreptul ingrozitoare! Trestiei ii placea ploaia, dar asta doar din pricina egoismului ei”. Si din nou o picatura cazu pe el. „Ce rost are o statuie daca nu te poate feri de ploaie? Trebuie sa caut un loc mai bun, langa un cos de fum”, isi zise Randunelul si se hotari sa plece zburand. Dar nu apuca sa-si intinda aripile si un al treilea strop pica pe el. Si ridicandu-si ochii vazu… O, dar ce vazu? Ochii Printului cel Fericit erau plini de lacrimi, iar lacrimile ii siroiau pe obrajii aurii. Chipul lui era atat de frumos sub clarul de luna, incat Randunelului i se muie inima de mila.

– Cine esti tu?, il intreba el.
– Sunt Printul cel Fericit.
– Atunci de ce plangi?, il intreba din nou Randunelul. M-ai udat binisor.
– Pe cand inca traiam si aveam o inima omeneasca, nu stiam ce sunt lacrimile, fiindca locuiam in Palatul Fara-Griji unde Tristetii nu i se ingaduia sa patrunda, raspunse statuia. In timpul zilei ma jucam in gradina cu tovarasii mei, iar seara ma aflam in fruntea dansului din Salonul cel Mare. Gradina era imprejmuita cu un zid foarte semet, dar nu m-am sinchisit niciodata sa intreb ce se intampla dincolo de el, caci in jurul meu totul era nespus de frumos. Curtenii ma numeau „Printul cel Fericit”. Si cu adevarat eram fericit, daca placerea inseamna fericire. Asa am trait si tot asa am murit. Iar dupa moarte m-au cocotat aici atat de sus, incat pot vedea toata uratenia si mizeria din orasul meu. Si desi am inima de plumb, nu ma pot stapani sa nu plang. „Cum, nu e din aur masiv?” isi zise in gand Randunelul, prea politicos pentru a da glas mirarii sale.

– Departe, departe-continua statuia cu voce soptita, melodioasa pe o ulicioara, se afla o casa saracacioasa. Una din ferestre este deschisa si prin ea vad o femeie sezand la o masa. Are chipul supt si-i obosita, iar mainile ei aspre si rosii sunt pline de intepaturile acelor caci ea e croitoreasa. Ea brodeaza florile suferintei pe rochia lunga de satin a celei mai fermecatoare domnisoare de onoare a Reginei, pe care o va imbraca la viitorul bal de la Curte. In patutul din coltul odaitei zace bolnav baietelul ei. Il scutura frigurile si cere portocale, dar mama nu ii poate da decat apa de izvor, de aceea micutul plange.
– Randunelule micut, Randunelule dragut, n-ai vrea sa-i duci rubinul de pe manerul spadei mele? Picioarele-mi sunt lipite de soclu si nu ma pot misca.
– Sunt asteptat in Egipt, raspunse Randunelui. Prietenii mei zboara in susul si in josul Nilului si sporovaiesc cu splendizii Lotusi. Curand se vor duce sa se culce in mormantul marelui Rege. Regele insusi se afla in sarcofagul colorat, infasurat intr-un giulgiu galben si imbalsamat cu mirodenii. In jurul gatului are un colan de jad verde-pal, iar mainile parca-s niste frunze vestede.
– Randunelule, Randunelule! Micutule Randunel, n-ai vrea sa mai ramai o noapte, sa fii solul meu? il ruga Printul. Baietelului ii e tare sete, iar mama e atat de trista!
– Nu prea imi plac baietii, raspunse Randunelul. Vara trecuta, cand stateam pe malul raului, doi baieti rai, fiii morarului, aruncau mereu cu pietre in mine. Bineinteles, nu m-au nimerit niciodata, caci noi, randunelele, zburam mult prea iute pentru ca asa ceva sa se intample; si-apoi, eu provin dintr-o familie vestita pentru agilitatea membrilor sai. Totusi, a fost o dovada a lipsei de respect din partea lor. Printul cel Fericit se intrista atat de tare, incat micutului Randunel i se facu mila.

– E foarte frig aici, zise el, dar voi ramane inca o noapte si voi fi solul tau.
– Multumesc, Randunelule micut, zise Printul. Randunelul desprinse de pe sabia Printului rubinul cel mare si, cu el in cioc, zbura peste acoperisurile orasului. Trecu pe langa turla catedralei, pe care ingeri albi fusesera sculptati in marmura, trecu prin apropierea Palatului si auzi zvon de muzica de dans. O fata frumoasa aparu pe balcon, impreuna cu iubitul ei.
– Ce minunate-s stelele si ce minunata e puterea dragostei! grai tanarul.
– Nadajduiesc ca rochia mea va fi gata la timp pentru Balul de la Curte. Am poruncit ca florile-suferintei sa fie brodate pe ea, dar croitoresele astea-s atat de lenese! raspunse fata. Randunelul zbura peste rau si zari felinarele licarind atarnate de catargele corabiilor. Trecu in zbor peste Ghetou si ii auzi pe batranii zarafi evrei tocmindu-se galagios in timp ce masurau monezi de aur in balantele lor de arama. In cele din urma ajunse la casuta aceea sarmana si, privind pe fereastra, zari baietelul cum se zvarcolea in patut, scuturat de friguri, pe cand mama adormise, doborata de oboseala. Patrunse in odaita si lepada pe masa, langa degetarul femeii, rubinul cel mare. Apoi se roti usor in jurul patutului, racorindu-i fruntea baietelului cu aripioarele sale.

– Ce racoare placuta! sopti acesta. Cred ca o sa ma fac bine, mai zise el si se cufunda intr-un somn binefacator. Randunelul se inapoie si ii povesti Printului cel Fericit tot ceea ce facuse. – Ce curios, observa pasarica; ma simt incalzit bine acum desi e atat de frig.

– Pentru ca ai facut o fapta buna, zise Printul. Randunelul incepu sa cugete, apoi adormi. Cand gandea totdeauna il apuca somnul. Cand se crapa de ziua, zbura in josul raului si se scalda. „Ce fenomen surprinzator, isi zise profesorul de ornitologie pe cand traversa podul. O randunica in plina iarna!” Si fara zabava scrise o lunga scrisoare despre aceasta pe care o trimise la gazeta locala. Toata lumea a citit-o, dar putini au priceput, fiindca avea multe cuvinte pe care nu le intelegeau. „La noapte pornesc spre Egipt” isi zise Randunelul, iar perspectiva il umplu de bunadispozitie. Vizita toate monumentele publice si poposi vreme indelungata pe clopotnita bisericii. Pretutindeni unde se ducea, vrabiutele il intampinau ciripind si spuneau: „Ia priviti ce strain distins!”, ceea ce ii placu foarte mult Randunelului. Cand luna se inalta pe bolta, zbura inapoi la Printul cel Fericit si ii spuse:

– Ai vreun mesaj pentru Egipt? Tocmai ma pregateam sa pornesc la drum.
– Randunel micut, Randunel dragut, nu vrei sa mai ramai cu mine inca o noapte? il ruga Printul.
– Sunt asteptat in Egipt, raspunse Randunelul. Maine prietenii mei vor zbura catre Cataracta a doua, acolo unde hipopotamii se culca prin papuris, iar Zeul Memnon sade pe tronu-i imens de granit, veghind stelele de-a lungul intregii nopti; iar cand apare sclipind luceafarul de dimineata, atunci scoate un chiot de bucurie, apoi se scufunda in tacere. La pranz, leii galbui vin la malul apei ca sa-si potoleasca setea. Ochii le sunt verzui ca berilele, iar racnetul lor acopera tunetul cataractei.
– Randunel micut, Randunel dragut, grai Printul. Undeva departe, la celalalt capat al orasului, intr-o mansarda, vad un tanar aplecat deasupra mesei cu hartii. Alaturi, intr-un pocal se afla un buchetel de violete vestede. Tanarul are parul castaniu si carliontat, ochii mari si visatori, iar buzele lui sunt rosii ca rodia. Se straduieste sa termine o piesa pentu directorul Teatrului dar, de prea mare frig, nu mai poate sa scrie. in semineu nu este foc si e lesinat de foame.

– Voi ramane cu tine inca o noapte, zise Randunelul, care avea o inima cu adevarat buna. Sa-i duc si lui un rubin?
– Vai, nu mai am nici unul, raspunse Printul. Doar ochii mi-au ramas. Sunt din safire rare, aduse tocmai din India, acum o mie de ani. Scoate unul si du-i-l. O sa-l vanda giuvaergiului, o sa cumpere alimente si lemne de foc si va termina piesa.
– Iubitul meu Print, asa ceva nu pot face!, zise Randunelul si incepu sa planga.
– Randunel micut si dragut, fa precum iti poruncesc!, raspunse Printul cel Fericit. Randunelul smulse ochiul Printului si zbura cu el la mansarda studentului. I-a fost destul de usor sa se strecoare printr-o spartura din acoperis si sa patrunda ca o sageata in odaita. Tanarul statea cu capul ingropat in palme si nu auzi falfaitul aripilor; iar cand isi ridica ochii, descoperi minunatul safir scanteind langa violetele ofilite. „incep sa fiu pretuit!, exclama el, acesta provine de la vreun mare admirator. Acum pot termina piesa”. Studentul parea foarte fericit. A doua zi Randunelul zbura in port si se aseza pe catargul unei corabii mari, privind forfota marinarilor care scoteau lazi mari din cala cu ajutorul odgoanelor. „Hei rup!”, strigau acestia la fiecare lada pe care se opinteau sa o scoata afara.

– Plec in Egipt!, le striga Randunelul, dar nimeni nu il baga in seama. Iar cand luna se inalta pe bolta, se inapoie la Printul cel Fericit.
– Am venit sa-mi iau ramas bun, ii zise Randunelul.
– Randunel micut, Randunel dragut, n-ai vrea sa ramai cu mine inca o noapte? il ruga Printul.
– E iarna, raspunse Randunelul si curand va cadea zapada rece. In Egipt soarele cald straluceste deasupra palmierilor verzi, iar crocodilii ii privesc alene, tolaniti pe mal. Tovarasii mei isi fauresc cuiburile in Templul de la Baalbec, iar porumbeii albi si rozacei ii privesc si ganguresc. Iubitul meu Print, trebuie sa te parasesc, dar nu te voi uita niciodata, iar primavara viitoare iti voi aduce doua nestemate minunate in locul acelora pe care le-ai daruit; rubinul va fi de un rosu mai aprins decat al trandafirului, iar safirul va fi la fel de albastru ca azurul marii. In piata din vale, zise Printul cel Fericit, o fetita vinde chibrituri. Ea a scapat chibriturile in rigola si toate s-au stricat. Tatal ei o va bate daca nu se va inapoia acasa cu cativa banuti, de aceea plange. Nu are ciorapi si nici ghetute in picioare, iar capsorul ei este descoperit. Scoate-mi si celalalt ochi si da-i-l, iar tatal nu o va bate.

– Voi ramane inca o noapte cu tine, zise Randunelul, dar nu iti pot scoate ochiul, caci vei ramane orb de-a binelea.
– Randunel, Randunel, micut Randunel, zise Printul, fa cum iti poruncesc! Atunci Randunelul smulse si celalalt ochi al Printului, cobori vijelios si, trecand in zbor ca o sageata pe langa fetita cu chibrituri, ii lepada in palma pretioasa piatra. „Ce minunat ciobulet de sticla!” striga fetita bucuroasa si, razand, alerga vesela spre casa. Randunelul se inapoie la Print si ii spuse:
– Acum esti orb, asa ca voi ramane cu tine pentru totdeauna.
– Nu, micutule Randunel, ii zise sarmanul Print. Trebuie sa pleci in Egipt.
– Voi ramane cu tine pentru totdeauna, repeta Randunelul si se culca la picioarele Printului. A doua zi Randunelul statu tot timpul cocotat pe umarul Printului istorisindu-i ce vazuse pe meleaguri straine. Ii povesti despre ibisii roscati care stau in siruri lungi pe malurile Nilului si pescuiesc cu ciocul pestisori aurii; despre Sfinxul cel batran cat lumea insasi, care le stie pe toate si traieste in pustiul de nisip; despre negutatorii ce pasesc agale pe langa camile, depanand boabele mataniilor de chihlimbar; despre Regele Muntilor din Luna, care e negru ca abanosul si proslaveste un glob de clestar; despre uriasul sarpe verde ce doarme intr-un palmier si este hranit cu turta dulce de catre douazeci de preoti precum si despre pigmeii care se avanta pe un lac mare, pe frunze late si netede si vesnic se razboiesc cu fluturii.

– Dragul meu Randunel, zise Printul cel Fericit, tu povestesti lucruri minunate, dar mai minunate decat orice sunt suferintele barbatilor si femeilor. Nu exista Taina mai adanca, decat Mizeria insasi. Zboara, rogu-te, peste orasul meu, apoi povesteste-mi ce ai vazut. Randunelul zbura deasupra maretului oras si ii vazu pe, bogatasi veselindu-se in casele lor somptuoase, pe cand cersetorii se milogeau la portile lor. Zbura prin ulitele sordide si vazu copii cu chipuri palide de foame uitandu-se apatici spre strazile intunecoase. Sub arcada unui pod, doi baietei se culcasera imbratisati, straduindu-se sa se incalzeasca unul pe celalalt. „Ce foame ne este!”, scanceau copilasii.

– Ia luati-o din loc! N-aveti voie sa stati aici! se rasti paznicul, iar copiii pornira prin ploaie. Randunelul zbura inapoi la Print si ii povesti ceea ce vazuse.
– Sunt acoperit cu aur pur, zise el. Trebuie sa ma despoi, foita cu foita si sa le daruiesti sarmanilor mei. Oamenii cred ca aurul ii poate face fericiti. Foita dupa foita de aur fin desprinse Randunelul pana cand Printul cel Fericit deveni posomorat si cenusiu. Foita dupa foita de aur fin le darui saracilor, iar copiilor li se imbujorara obrajii si incepura sa se joace, razand voiosi pe strazi. „Avem paine acum!” strigau ei. Apoi se asternu zapada, iar dupa zapada veni gerul.

Drumurile pareau faurite din argint, atat de tare sclipeau si scanteiau. Turturi lungi, ca niste pumnale de cristal atarnau de stresinile caselor; lumea umbla imbracata in blanuri, iar baieti cu caciulite rosii se dadeau pe ghetus. Bietul Randunel simtea ca ii este tot mai frig, dar nu il lasa inima sa-l paraseasca pe Print, caci il iubea tare mult. Ciugulea firimiturile din fata brutariei cand brutarul nu era atent si se chinuia sa se incalzeasca fluturandu-si aripile. In cele din urma isi dadu seama ca va pieri si, adunandu-si puterile, zbura si se mai aseza inca o data pe umarul Printului.

– Adio, Printul meu drag! murmura Randunelul. Imi dai voie sa-ti sarut mana?
– Ma bucur ca in cele din urma te vei duce in Egipt, micut Randunel, zise Printul. Ai ramas prea mult aici. Dar trebuie sa ma saruti pe gura, caci te iubesc.
– Nu in Egipt plec, ci la Casa Mortii, raspunse Randunelul. Moartea si Somnul sunt frati, nu-i asa? Si dupa ce il saruta pe buze pe Printul cel Fericit, cazu mort la picioarele lui. in clipa aceea se auzi un sunet ciudat inlauntrul statuii, ca si cand ceva ar fi plesnit. Fapt este ca inima de plumb crapase exact in doua. De buna seama ca era un ger cumplit! A doua zi dis-de-dimineata primarul se plimba prin piata insotit de consilierii municipali. Cand ajunse in dreptul soclului, ridica ochii spre statuie.
– Doamne, ce jerpelit mai arata Printul cel Fericit! exclama el.
– Cu adevarat jerpelit!, ii tinura isonul consilierii, care totdeauna ii dadeau dreptate primarului. Si se oprira cu totii ca sa-l priveasca.
– Rubinul a cazut de pe spada, ochii i-au disparut si nici poleiala nu mai are, zise Primarul. De fapt, arata ca un cersetor!
– Ca un cersetor! il inganara Consilierii.
– Iar la picioarele lui, ia priviti: o pasare moarta! Musai sa publicam o hotarare, interzicand pasarilor sa-si dea duhul pe aici! Iar secretarul de la primarie pe data nota sugestia starostelui. Prin urmare, Printul cel Fericit fu dat jos de pe soclu. – Deoarece nu mai e frumos, nici folositor nu mai este! spuse Profesorul de Arte de la Universitate. Apoi topira statuia intr-un furnal, iar Primarul convoca intrunirea Corporatiei pentru a decide ce trebuie facut cu metalul.

– O alta statuie, zise primarul. Si, de buna seama, va fi statuia mea.
– Ba a mea! strigara pe rand consilierii municipali, si incepura sa se certe. Si inca se sfadeau cand i-am auzit ultima oara.
– Ce ciudat! grai seful echipei catre muncitorii de la topitorie. Inima de plumb –crapata – nu se topeste in furnal! Trebuie sa o aruncam! Si o aruncara pe un morman de gunoaie, unde zacea mort si Randunelul.

– Adu-mi din oras doua lucruri din cele mai de pret, ceru Dumnezeu unui inger! Iar acesta ii aduse inima de plumb si Randunelul mort.
– Dreapta alegere ai facut! zise Dumnezeu. Randunelul va canta de-a pururi in gradina Paradisului meu, iar Printul cel Fericit ma va proslavi in orasul meu de aur.”

Sa urmeze asadar comentariul astrologic. “Printul fericit” se leaga prin mai multe verigi de zodia Leului. In primul rand, personajul principal, cat timp s-a aflat in viata, a fost un conducator care s-a bucurat de atentia si aprecierea celor din jurul sau. El a fost centrul care a beneficiat de lumina trimisa de periferie. Fericirea sa i s-a parut a fi deplina, dar in realitate, statea pe baze subrede. Simtim ca adjectivul “fericit”, in cazul printului aflat in viata, trebuie inteles intre ghilimele.

Bucuria de a trai, dar chiar si stilul petrecaret de a trai, este proprie zodiei Leului. Nu este nimic rau in acest fapt, dimpotriva. Aurul fizic care l-a inconjurat pe print, in chip de om si in chip de statuie, se leaga iarasi de zodia Leului. Insasi ideea bogatiei materiale, evidentiata in poveste de pietrele pretioase si de aurul care impodobeau statuia, este legata de acest semn zodiacal. Dupa aceea, inima – avand in acest text un rol aparte – este un organ guvernat tot de zodia Leului.

Dupa cum putem vedea, “Printul fericit” se leaga prin mai multe fire de semnul de domiciliu al Soarelui.
Sa vedem totusi in ce consta farmecul specific al acestei povesti si in ce mod o putem asocia cu un sens elevat al rostului pe care il are aceasta zodie in lumea noastra. “Printul fericit” este povestea transformarii bogatiei exterioare in comori interioare. Pe parcursul istorisirii, putem simti cum printul devine din ce in ce mai fericit, pe masura ce se leapada de bijuteriile care il impodobesc.

Putem observa ca adjectivul “fericit” capata sens odata ce inaintam catre sfarsitul povestii. Este adevarat ca in timp ce traia, printul radia de fericire, dar ne putem da seama ca acest tip de fericire nu avea prea multa valoare in sens spiritual. Abia in momentul in care el a reusit sa integreze bucuria si suferinta intr-un tot unitar, si sa se simta fericit in pofida mizeriei (fizice si morale) pe a observat-o in jurul sau, el a reusit sa cunoasca un sens deplin al starii de fericire.
Ne dam seama ca fericirea adevarata depinde de simtul de responsabilitate. Numai cel care se simte responsabil pentru bunul mers al lucrurilor poate fi cu adevarat fericit.

Sa meditam putin la ideograma Soarelui, astrul care guverneaza zodia Leului, in conexiune la aceasta poveste. Dupa cum stim, aceasta se compune dintr-un cerc si in punct aflat in centrul sau. Energia din interiorul ideogramei se poate deplasa in doua directii opuse: pornind de la punct spre cercul care il inconjoara sau invers. Fiind vorba despre Soare, sensul implicit si corect este acela cand centrul iradiaza spre exterior. Varianta cand energia se deplaseaza dinspre cerc spre interiorul acesteia este un Soare inversat, iar materializarea acesteia este Leul exagerat de egocentric, cel care cauta doar beneficul propriu.

In poveste, putem observa ca personajul principal a reusit pana la urma sa inverseze directia suvoiului de energie. La inceput, acesta s-a deplasat dinspre exterior spre interior. Este probabil ca in timpul vietii sale, printul sa fi fost inzestrat cu sentimente nobile, dar totusi el nu era inca un adevarat Soare. El radiase fericire, dar sursa acesteia nu rezida in el insusi, ci in bogatia si in oamenii care l-au inconjurat. Abia cand s-a lepadat de aurul si de bijuteriile sale si nu a mai fost inconjurat de oameni, el a reusit sa devina o sursa de lumina. Inaintand spre sfarsitul povestii, simtim cum inima de plumb a statuii radiaza tot mai multa lumina de tip spiritual. Prin eforturile depuse, printul reuseste sa inverseze sensul suvoiului de energie din ideograma Soarelui sau. La sfarsitul povestii, acesta devine sensul corect din punct de vedere spiritual.

“Printul fericit” este o opera adresata Leilor – si nu numai. Nativul Leu care acceseaza vibratiile inferioare ale acestei zodii tinde sa abuzeze de increderea si de puterea de munca a celor care il inconjoara, devenind un fel de parazit, o caricatura a semnului sau solar. Nativul Leu care traieste vibratiile inalte a acestei zodii, este el insusi o sursa de energie, fiind foarte creativ, plin de bucuria de a trai, si mai ales un adevarat mecena al prietenilor sai. Putem spune ca el este adevaratul Leu, cel care si-a dat seama ca poate si trebuie sa fie asemenea Soarelui: o sursa permanenta de lumina si energie.

Finalul povestii este deosebit de important. Aurul si bijuteriile au valoare in planul material, dar faptele bune sunt contorizate numaidecat si sunt sursa “aurului” din lumea de dincolo.

Se spune ca aurul este materializarea luminii Soarelui. Iata ca printul fericit a reusit sa efectueze inversul acestui proces: transformarea aurului exterior in comori interioare. Povestea sa pare a fi trista, dar la finalul ei, simtim ca el s-a renascut in lumea de dincolo in toata splendoarea sa. Pentru ca, in lumea de dicolo, nu putem duce decat faptele noastre bune…