Povestea ciocanului

A fost odata ca niciodata, intr-un atelier cu miros de ulei si praf, un ciocan cu totul si cu totul obisnuit. Lucra zilnic, cot la cot cu mesterul fierar, fara sa carteasca catusi de putin. Impreuna cu acesta, facusera in fiecare zi o sumedenie de potcoave pentru caii din sat.
Desi fiecare lovitura ii provoca durere, isi iubea mesterul. Resimtea inclusiv durerea potcoavelor, dar le transmitea in gand sa indure suferinta fiindca altfel nu ar fi fost posibil ca ele sa-si atinga forma lor finala. Le spunea:

– In mod sigur nu vreti sa ramaneti bucati de metal obtuze! Rezistati putin si veti deveni potcoave frumoase si veti putea defila impreuna cu caii mandri din sat!
Si potcoavele il ascultasera fiindca isi dadusera seama ca era un ciocan intelept.
Si mesterul isi iubea ciocanul. In timp, manerul acestuia s-a adaptat perfect la palma lui si simtea o reala placere lucrand cu el. Percepea inclusiv gandurile intelepte ale ciocanului, precum si atitudinea lui de colaborare prietenoasa.
Fara iubirea mesterului, ciocanul n-ar fi putut gandi, n-ar fi putut deveni o fiinta vie.
Pentru ca asta era: o fiinta vie, ganditoare, desi multi care intrasera in atelier il percepusera ca fiind un simplu obiect.
Asa isi petrecura zilele. Multe zile, cu multe potcoave si cu multi cai.
Dar…
…intr-o duminica, s-a intamplat ceva. Fiind zi de sarbatoare, mesterul nu lucra, ci intra spre seara in atelier sa faca un foc, astfel incat luni dimineata sa nu fie intampinat de ger. Facuse un foc zdravan in soba si pleca. Ciocanul zacu linistit pe masa.
Peste un timp, o scanteie jucausa sari afara din soba. Aterizase pe podea si era constienta ca ii ramasesera cateva minute din viata. Ciocanul simtea durerea sa resemnata si se gandea sa intre in vorba cu ea ca sa-l mai inveseleasca.
– Ce faci, scanteie semeata?
Scanteia se uita prin jur fiindca nu stia cine ii vorbeste.
– Eu sunt, ciocanul, eu sunt cel care iti vorbeste – auzi o voce calma dinspre masa cu unelte.
– Ma pregatesc sa mor – ii raspunse.
– Fii linistita, ca ajungi oricum in rai – ii raspunse ciocanul.
Scanteia era nervoasa pentru ca nu credea in viata de apoi.
– Ce stii tu, ciocanule, despre viata de dincolo?
– Stiu… percep gandurile mesterului meu, care reflecteaza deosebit de frumos despre rai.
– Visezi, prietene, … te-as vedea eu cum gandesti despre rai cand ai sti ca ti-au mai ramas doar cateva clipe din viata!
– As gandi la fel, prietene – zise ciocanul, cu acelasi calm.
Scanteia se enervase si se intristase si mai mult. Cu un ultim efort, inainte sa se stinga definitiv, sari pe masa cu unelte, exact pe manerul ciocanului. In cateva momente, se stinse in materia lemnoasa a acestuia, lasand o pata neagra pe maroniul obisnuit al suprafetei slefuite de palma mesterului.
Ciocanul, surprins de nervozitatea scanteii si de viata efemera a acesteia, se contopi cu sufletul rebel al noului sau prieten. Bulversat fiind de conversatie, in scurt timp incepea sa gandeasca altfel. Deodata, viata lui i se parea fara sens. Se gandea ca loviturile sale provoaca prea multa durere potcoavelor si i se facu dor de un alt tip de viata. Fiind atins de felul de a fi al scanteii, hotara sa nu mai participe la munca din atelier.
– M-am saturat! Mesterul sa faca ce vrea cu potcoavele sale! M-am saturat sa provoc atata durere metalului si sa suport atata durere la randul meu! Eu am plecat … doar am si eu o viata, vreau s-o traiesc … as vrea sa vad lumea, sa ma duc macar pana la carciuma unde pleaca mesterul dupa orele de lucru…
Si iesi indata din atelier. Porni in jos pe ulita, in intunericul serii, sa cunoasca lumea.
A doua zi, mesterul era mirat ca nu-l gaseste printre celelalte unelte.
– L-o fi luat cineva, vreunul dintre taranii care venisera sambata la potcovit – se gandea in sinea sa.
Si, fiindca trebuie sa lucreze, se duse la magazinul de bricolaj din sat si isi lua un ciocan nou. Acesta inca nu se pricepea atat de bine la meseria de potcovit ca ciocanul vechi, dar mesterul se gandea ca sigur o s-o invete in scurt timp.
Ciocanul nostru a hoinarit prin sat o saptamana. A vizitat tot ce putea fi vizitat, insa dupa cateva zile s-a simtit complet inutil. I se facuse un dor nespus de mesterul sau, de atelierul cu miros de ulei si praf, de caii mandri care venisera in fiecare zi in curte si de taranii musculosi care ii insoteau. Asa ca, in duminica urmatoare se furisa inapoi in atelier.
In dimineata urmatoare, mesterul il gasi bucuros pe masa cu unelte.
– Cel care l-a luat precis a avut remuscari si m-i l-a adus inapoi – se gandi in sinea sa.
Ciocanul nostru era fericit. Chiar in pofida faptului ca mesterul se obisnuise atat de mult cu ciocanul nou incat pe el il lasa pe masa.
Ciocanul vechi rabda. Se gandea in sinea lui:
– Aici e caminul meu. Aici e locul in care pot fi cu adevarat util. Sigur se va ivi ceva munca si pentru mine.
Si asa si era: la pranz, fiul mesterului se intorcea de la scoala. Dupa ce si-a dat jos ghiozdanul, intra in atelier sa vada ce mai face tatal sau.
Mesterul arunca o privire spre el.
– Fiule, de mult vroiam sa te invat cum se fac potcoavele pentru cai. Ia ciocanul acela vechi si vino sa-ti arat cum se foloseste.
Ciocanul vechi isi dadu silinta sa-l initieze pe fiul mesterului in tainele meseriei. Atingerea palmei acestuia si concentrarea pe munca i-au inaltat sufletul spre rai. In scurt timp, uitase si de cicatricea neagra pe care scanteia o lasase pe manerul lui. Era fericit… Isi dadu seama ca nu lovitura doare, ci inactivitatea.

*

Povestea de mai sus a fost inspirata de zodia Pestilor, cea in care se gaseste Soarele in aceste zile. Omul inspirat de acest semn zodiacal este constient de menirea sa de unealta in mana Domnului. Chiar daca prin aceasta menire el este sortit sa guste suferinta, el este bucuros s-o accepte. El este constient ca prin fiinta lui, Dumnezeu lucreaza pe lumea inconjuratoare. Si, daca in viata lui intalneste lovituri de ciocan, atunci se linisteste gandindu-se la ideea ca adevarata durere este sa fie lasat in afara atelierului. El este constient ca daca si-ar refuza rolul de unealta in mana lui Dumnezeu, abia atunci ar gusta din nefericire.